Istoria Washburn

Marca Washburn nu s-a făcut cunoscut doar prin numele al lui Nuno Bettencourt (Extreme) sau ca fiind folosită de către Dimebag Darrel (R.I.P.)… cel puţin nu în Europa. Istoria lui se întinde chiar până la Războiul Civil din America. În acele timpuri instrumentele muzicale au fost greu accesibile, în mare majoritate ele fiind importate direct din Europa, continentul vechi având o tradiţie de multe secole în manufactura intrumentelor.Untitled-52Cu cât creştea populaţia în Statele Unite cu atât a crescut şi cererea pentru instrumente. Între sfârşitul războiului civil şi secolul al XX-lea s-a produs o creştere semnificativă în nivelul de trai al populaţiei, care a avut un efect pozitiv asupra industriei muzicale. Oamenii au avut timp de ascultarea muzicii, iar muzicieni au avut bani pentru cumpărarea instrumentelor. Astfel s-au format primele manufacturi şi ateliere. Mici fabrici s-au întemeiat în Boston, New York şi Chicago. La sfârşitul secolului Chicago a devenit centrul comercial muzical ale statelor, iar „industria” muzicale a devenit într-adevăr o afacere bună.
Liderul comunităţii a fost firma Lyon&Healy un uriaş atât al distribuirii şi vânzării cât şi al producerii. O parte modestă al afacerii lor a constituit-o marca Washburn Stringed Instruments. Lyon & Healy au fost pionerii producţiei în masă: zilnic în medie de 100 instrumente cu corzi au ieşit de sub mână muncitorilor. Maximalizarea producerii a fost posibilă prin optimizarea liniei de producţie. Muncitori talentaţi şi bine pregătiţi au lucrat doar la părţile cele mai importante şi mai costisitoare de timp, până când celălalte părţi mai puţin exigente au fost pregătite de către alţi. Bineînţeles deja şi atunci existau modele de „top”, care au fost pregătite cu foarte multă atenţie. Procesul producţiei în masă a cauzat micşorarea pieţei ale atelierelor mici, instrumentele făcute acasă au fost schimbate cu cele de pe liniile de asamblare din cauza preţurilor foarte scăzute, astfel o chitară sau un banjo de „nivel de intrare” a costat cca. 2$.
În această competiţie a producţie, companiile vecine au putut încheia subcontractări pentru producţia unor piese furnizate celorlalte companii. Poate pare ciudat dar deja pe atunci (Războiul Civil) reclamele şi publicitatea au fost investiţii bune. Precum lumea zilnic dorea să citească ştiri despre război, ziarele au apărut în tiraje mari şi unele companii au început publicarea anunţurilor în ziarele cele mai vândute.

Cataloage

În anii 1880 folosirea cataloagelor ca materiale promoţioale a fost o idee relativ nouă, mai ales în domeniul instrumentelor muzicale. Catalogul de Suveniruri Washburn (Washburn Souvenir Catalog)- dedicat iubitorilor de arte şi muzicienilor-, prezenta prin intermediul imaginilor şi descrierilor detaliate, calitatea deosebită a instrumentelor muzicale. Cataloagele Washburn au fost distribuite cu succes foarte repede şi au influenţat şi alţi producători de instrumente muzicale.
În prezent aceste cataloage ne oferă o imagine fidelă a modelelor şi a stilului acelor ani.

G. W. Lyon iese la pensie.

La 25 de ani de la înfiinţarea companiei în Chicago, Lyon & Healy şi-a păstrat timp de 40 de ani poziţia de cea mai mare casă de muzică din lume. Nici unul dintre ei nu şi-ar fi imaginat ca magazinul lor de partituri se va transforma într-un gigant. Fabrica iniţială a fost transformată în depozit şi au fost necesare schimbări în amenajare, pentru a favoriza creşterea producţiei.
Această perioadă s-a dovedit a fi pentru Lyon, cea mai propice pentru a ieşi la pensie: se apropia de vârsta de 70, a fost martorul expansiunii magazinului lui, a câştigat o sumă frumoasă de bani şi dreptul de a vinde piane Steinway. Împreuna cu E.A. Potter cu acordul lui Steinway, “Lyon, Potter & Co.” au deschis un magazin de prezentare de piane nu departe de Lyon & Healy, unde Lyon a lucrat până la moartea sa survenită în 12 ianuarie 1894.
În această perioadă au fost fabricate linii de chitări purtând numele de George W. Lyon.
Instrumentul, intitulat “The Tone Chamber Duplex Bridge”, în forma de cutie, făcut din lemn aşezat în interiorul instrumentului sub căluş, a fost brevetat în 1892. Adâncitura pe partea de sus a chitarii, care avea scopul de a lăsa liberă placa de rezonanţă, reprezenta o altă trasatura unica a instrumentelor Lyon. Aceasta idee a fost folosită mai târziu, în anii 1930 la acustica Vivi-Tone.
Între timp, Lyon & Healy a devenit corporaţie, avându-l ca preşedinte pe P.J. Healy, deţinând dreptul de a folosi atât numele de “Lyon & Healy” cât şi numele de “Washburn”. Controlul asupra companiei era in mâinile lui Healy, până la moartea lui.
Cu puţin timp după moartea lui Lyon, sediul Lyon & Healy a fost mutat.
In 1898, Lyon & Healy a cumpărat Lyon, Potter & Co., recâştigand privilegiul de Steinway şi punând capăt confuziei asupra numelui de Lyon.

Sloganul „100,000 instrumente musicale pe an” a început să apară pe anunţuri, pe spatele copertei cataloagelor Lyon & Healy, ceea ce a însemnat un randament al producţiei de un instrument muzical pe minut. Printarea pe coperta catalogului poza fabricii impozante, a accentuat realitatea sloganului „100,000 de instrumente muzicale pe an”. Instrumentele muzicale includeau atât vioara, trompeta, flaut/fluier, tobe, metronoame, tamburine, etc., cât şi chitări, mandoline, banjouri, acestea din urmă erau mult mai scumpe, pentru că necesitau o muncă manuală minuţioasă.

Premii

În 1893, Chicago a găzduit Expoziţia Columbiană. Zilnic în jur de 150,000 vizitatori au trecut porţile expoziţiei. Lyon & Healy a participat la aceasta expoziţie, prezentând o colecţie de instrumente de excepţie. Până în cea de-a 179 zi, târgul a fost vizitat de aproximativ 12 milioane de oameni. Lyon & Healy a organizat concerte zilnice timp de şase luni, iar la sfârşitul expoziţiei aveau mii de potenţiali clienţi înscrişi pe lista invitaţilor.
Lyon & Healy a câştigat mai multe premii pentru instrumente şi stil. În anii următori Lyon & Healy a participat la o altă expoziţie, la „Antwerp International Exposition” în Belgia, expoziţie incununată cu succes.

Moartea lui Healy: 1905

La 65 de ani, Healy a fost atacat de o boală numita Dr. Armitage. Ca o expresie de generozitate faţă de angajaţii săi mai apropiaţi, Healy a impărţit 250,000 de dolari in acţiuni, celor mai fideli membrii ai consiliului de conducere. Healy a murit pe 3 aprilie 1905. Charles Post a devenit noul preşedinte al firmei. Chicago a devenit centrul instrumentelor muzicale americane datorită lui Healy & Lyon, aceasta devenind cea mai mare casă de muzică din lume.
Anii 1890 şi primii ani ai secolul XX a fost o perioada stralucită pentru Lyon & Healy şi Washburn.
În 1908 Robert B. Gregory a fost ales preşedinte. Gregory a lucrat pentru firma din 1866, urcând încet cât mai sus pe scară ierarhică. Una dintre responsabilităţile sale erau călătoriile anuale prin Europa, cu scopul de a verifica piaţa de peste ocean. Lyon & Healy şi-a câştigat reputaţia de a oferi mereu ce era mai nou pe piaţa instsumentelor muzicale.
În 1911 Gregory a ieşit la pensie, iar fiul lui Healey, Paul J.Healy a devenit noul preşedinte. Healy a contribuit la construirea unei noi fabrici de piane in 1914. În anul următor, Healy a fost înlocuit, dar înainte de a-şi da demisia, a pregătit planurile pentru noua clădire pentru săli de expoziţie şi birouri.
În luna mai a anului 1916 a fost înaugurată noua clădire. Această construcţie de oţel, de nouă etaje cu faţada de granit, care a fost considerată reazemul parţii de jos a oraşului Chicago, există şi în ziua de azi.
La etajul întâi, vizitatorii găseau cea mai mare colecţie de partituri din lume, conţinând peste 250,000 de titluri. Etajul avea şi o sală de concert, cu un program divers. De la ora 10 până la 17, vizitatorii aveau posibilitatea de a asculta gratuit programul difuzat de Victor Records. Faptul că radioul înca nu exista şi discurile erau foarte scumpe, acest program a atras foarte mulţi vizitatori. Noaptea se organizau concerte în sala de concerte, care putea să găzduiască 200 de persoane.
La etajul doi, cumpărătorul putea să aleagă din cea mai amplă selecţie de discuri. Etajul trei era dedicat iubitorilor de pian, oferind mai mult de 25 de mărci de piane, inclusiv piane făcute de Lyon & Healy şi Washburn.
Instrumentele de orchestra, instrumentele cu corzi, tobele aveau săli separate pe un alt etaj, unde erau şi birourile, atelierele şi studiourile.
Clădirea a funcţionat până în 1970, când CBS a cumpărat Lyon & Healy. În prezent, în clădire găsim birourile universităţii DePaul, alături de un şir de magazine, ca de exemplu McDonalds şi Dunkin Donats.

Primul Război Mondial

După ce lumea a intrat în război, Lyon & Healy trebuia să facă faţă închiderii pieţei muzicii europene şi inflaţiei. Cu toate acestea, compania a încheiat mai multe contracte cu armata, aprovizionând trupele cu mii de instrumente. Lărgimea şi diversitatea organizaţiei a ajutat-o să treacă peste momentele grele a războiului.
În 1915 Lyon & Healy a reuşit să lanseze un nou şir de instrumente Washburn şi să finalizeze noua clădire în 1916, înainte de intrarea oficială a Americii în război. Robert Gregory moare în 1918, James F. Bowers devenind noul preşedinte, care conduce organizaţia în 1921.

Ultimul „Căpitan” al generaţiei Healy

Al treilea şi ultimul Healy ca director al companiei, a fost Marquette A. Healy. El a lucrat la companie timp de 20 de ani, ocupându-se de departamentul de piane. Marquette Healy a ieşit la pensie în 1927. Noul preşedinte era Raymond E. Durham.
Viitorul companiei Lyon & Healy în viziunea lui Durham era în comerţul cu amănuntul. Ideea lui era ca în fiecare oraş să existe un magazin de muzică Lyon & Healy. Pentru a realiza această strategie, au fost vândute secţii ale companiei. Vânzarea a inclus şi echipamentele, iar în luna mai a fost anunţat că instrumentele Washburn vor fi fabricate de J.R.Stewart Co.din Chicago.
Steward a început afacerea în 1925, fabricând ukulele. După ce a cumpărat maşinăriile de la Washburn, s-a mutat într-o fabrică mai spaţioasă împreună cu compania de ukulele. În luna august, la numai trei luni după ce Stewart a încheiat contractul cu Lyon & Healy, contract care i-a dat lui Stewart dreptul de a fi singurul distribiutor la scară largă a lui Washburn, a fost anunţat ca întreaga secţie de distribuţie pe scară largă a lui Lyon & Healy a fost vandută lui Tonk Bros.Co. din Chicago. Tonk Bros. a avut dreptul de a folosi numele de Washburn, iar Stewart a continuat colaborarea cu Lyon & Healy.

Tonk Bros.

Tonk Bros a început afacerea în 1839, condusă de Charles J. Tonk (1856-1918). În 1913 Tonk a ieşit la pensie, lăsând compania în mâinile lui Paul Moenning; el a condus Tonk Bros până în 1947, an în care compania s-a unit cu Continental Music.
Tonk Bros a devenit cel mai mare distribuitor de instrumente la scară largă, după ce a câştigat Lyon & Healy în 1928 şi compania de distribuţie la scară largă Artophone din St. Louis în 1929. La un moment dat reţeaua lor avea 7,000 de comercianţi.
După o perioadă de mare succes, a venit Vinerea Neagra ( Black Friday), care a adus după sine schimbări drastice.

“Marea Recesiune” (The Great Depression) a lovit repede şi tare, mai ales pe J.R. Stewart. Fiind surmenat, nu s-a mai descurcat cu salariile, cu ipoteca şi nu avea nici un sprijin pe care să se poată baza. Contractul încheiat cu Washburn probabil nu prevedea o solicitare minimă de comenzi, Tonk Bros. profitând de această situaţie, l-a lăsat pe Stewart fără comenzi.
În martie anului 1930 J.R. Stewart Co., producătorul celor mai renumite chitări din lume, chitările Washburn, nu avea altă soluţie decât lichidarea . Compania a fost scoasă la vânzare, dar nimeni nu a făcut o ofertă satisfăcătoare. J.R. Stewart Co. a intrat în faliment, iar valoarea bunurilor a fost scoasă la licitaţie. Tonk Bros. a cumpărat numele de marcă Stewart şi LeDomino, după ce le-a vândut lui Regal Music Instrument Co., păstrând numai pe Washburn. J.R. Stewart a fost lăsat fără nimic, inclusiv fără nume.

Regal

Înaintea celui de Al Doilea Război Mondial, Regal fabrica mii de intrumente, majoritatea lor având alte nume de mărci.
Istoria lui Regal a început în 1880. Fabrica a fost inaugurată în 1896, unde se fabricau chitări şi mandoline sub numele de Regal, University şi 20_th Century. După moartea directorului, Emil Wulshner, în 1900, compania a mai angajat mai mult de 100 de muncitori. Fabrica a devenit partea unei corporaţii mai mari; după ce economia a început să intre în regres, directorul a dat bir cu fugiţii, ceea ce a însemnat sfârşitul lui Regal.
În luna noiembrie a anului 1904 Lyon & Healy a cumpărat mii de articole Regal. În 1908 a fost înfiinţată o nouă companie Regal în Chicago, legată de Lyon & Healy.

Sfârşitul

Alăturarea lui Lyon&Healy a transformat-o pe Tonk Bros într-un gigant al lumii instrumentelor muzicale si numele de „Washburn” a contribuit la creşterea renumelui companiei Tonk Bros. În cataloagele firmei au fost accentuate propriile lor instrumente lăsând tot mai puţin spaţiu pentru cele Washburn, fapt care atrăgea după sine declinul numelui de Washburn. Comenzile pentru Washburn s-au micşorat; ultimul „Washburn” a fost fabricat de Regal în numar nesemnificativ.

Post Washburn Lyon & Healy

Raymond Durham, directorul Lyon & Healy, până în 1939, parcă ar fi intuit schimbarea adusă de evenimentele din ’29. Cu toate că aceste evenimente (Vinerea Neagra şi Marea Recesiune) au încetinit producţia, Lyon & Healy a reuşit să deschidă atât şi magazine de vânzări cu amănuntul în New York (1930), Los Angeles (1933), Omaha (1935), Akron, Dayton, St.Paul (1937), Columbus (1938 ), Youngstown, Davenport, Rockfort şi Lafayette (1939) cât şi filiale la periferia oraşului Chicago.
În jurul anului 1935 primul amplificator Gibson, amplificatorul EH-150 a fost realizat de unul dintre angajaţii lui Lyon & Healy, de John Kutalek. Experimentul probabil a avut loc în atelierele lui Lyon & Healy. În cartea despre istoria companiei, apărută în 1964, se arată că Lyon & Healy s-a ocupat pentru un scurt timp cu fabricarea amplificatoarelor de radio pentru armată, activitate premiată de forţa navală si militară.
Durham a fost urmat de Louis G. LaMair. În 1953 fiul lui Raymond Durham, Gregory Durham a devenit preşedintele companiei, poziţie pe care a ocupat-o până în anul 1977. În 1964 compania a angajat 425 de oameni şi a deschis treizeci de magazine.
În anii ’70 Lyon & Healy nu a mai putut ţine pas cu tehnologia; un număr mare de magazine s-au închis, iar în luna august a anului 1977 toată compania a fost cumpărat de CBS Musical Instruments.

Anii ’70

Numele de Washburn revine în 1974.
Reclamele în magazinele de Beckmen Musical Instruments, Inc. prezentau chitări, mandoline şi banjouri cu numele de Washburn.
Beckmen Musical Inrtuments Inc. a început să distribuie marca Boosey & Hawkes în 1972, în 1973 a obţinut dreptul de distribuţie pentru Camco Drum Co., iar după un scurt timp pentru Washburn, în 1976 Beckmen a vândut dreptul pentru numele de Washburn la Fetted Industries Inc.
Primele produse scoase pe piaţă de Fetted Industries au fost corzi de chitări, numite Nashville Straights, ambalate în cutii lungi. O altă noutate constituia cureaua de chitară, numită FretSling, care a contribuit la o mai bună distribuţie a greutăţii instrumentelor.
Noua serie de instrumente a fost produsă de diferite fabrici din Japonia şi Korea.
Chitări clasice au fost adăugate, banjourile au fost promovate, au apărut pe piaţă primele chitări electrice Washburn.
În 1978 Fetted Industry s-a mutat având un sediu mai mare în Illinois.

Anii ’80

În 1980 au fost lansate instrumentele cele mai moderne şi rafinate produse vreodată de Washburn. Instrumentele cu 12 corzi susţinute de John Lodge din Moody Blues au devenit des folosite de renumiţi artişti ca Bob Dylan, Greg Allman, George Harrison şi Jimmy Page, iar designul a fost copiat de multi alţi producători.
Datorită lui Sclachter, designerul de la Washburn, în 5 ani compania a devenit actorul principal pe piaţa instrumentelor muzicale. S-a organizat o reţea de comercianţi atât în Australia, Canada, Danemarca, Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia, Olanda, Norvegia, Portugalia, Elveţia, Suedia cât şi în S.U.A., dar fără intenţia de a investi în cumpărarea fabricii. Motivul pentru care Fretted Industries a avut succes, spre deosebire de Tonk Bros., a fost strategia lor de a pune accentul pe fabricarea instrumentelor moderne, căutarea antreprenorilor, şi promovarea produselor.
Washburn a continuat să-şi extindă aria de producţie: corpuri semi-solide, boxe electrice de jazz, corzi clasice şi de oţel, bass electric – sunt numai câteva inovaţii aduse pe piaţa instrumentelor muzicale. Dar pe lângă designul original, au fost ţi copii după instrumente populare (Les Paul, Teles, etc.), compania încheînd contract de autorizaţie cu Steinberg şi Rob Green. Preţurile copiilor erau jumătate cât ale originalului.
În 1987 compania şi-a schimbat numele in Washburn International. La sfârşitul secolului, Washburn a devenit o afacere internaţională de milioane de dolari, cu distribuitori din toată lumea.
Calitatea chitărilor s-a îmbunătăţit în anii ’80 atât în America cât şi peste ocean.

Anii ’90

În vara anului 1991, Washburn a început să fabrice chitări şi în America. Până la sfârşitul lui iunie 1993, în fabrică s-a construit modelul popular N4 Nuno Bettencourt, iar la începutul anului 1994 s-au fabricat şi chitări de serie MG. După un scurt timp, acestora li s-au alăturat chitările bass top-of-the-line.
În prezent, numele de Washburn capătă tot mai multa faimă şi e pe cale de a atinge scopul nescris, să devină cea mai mare companie de instrumente muzicale din lume.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.